Conceptul de ordine publică

Ordinea publică reprezintă o stare de echilibru şi de pace, care presupune asigurarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, asigurarea sănătăţii, siguranţei publice, asigurarea normalităţii în desfăşurarea vieţii politice, social-economice, în conformitate cu normele juridice, etice, religioase precum şi de altă natură.
Ordinea publică reprezintă un ansamblu de norme juridice care stau la baza funcționării unui stat de drept. Dispozițiile cu caracter de ordine publică, ce privesc în special ordinea politică, economică și socială au un caracter imperativ și nu pot fi înlăturate prin convenții particulare.

Originea modernă a conceptului de securitate a cetățenilor este o consecință directă a unui alt concept al secolului al XVIII-lea la începutul erei contemporane: ordinea publică. Acesta este un concept liberal care apare în al zecelea articol al Declarației drepturilor omului și cetățeanului din 1789, document fundamental al Revoluției Franceze:
„Nimeni nu poate fi deranjat de opiniile lor, chiar și de cele religioase, atâta timp cât manifestarea lor nu modifică ordinea publică stabilită prin lege.”

În plus, al patrulea articol al aceluiași document relatează libertatea individuală cu acest concept:
„Libertatea constă în capacitatea de a face tot ce nu este dăunător celuilalt. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are altă limită decât cele care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi; aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”
Încă de la început, între nevoile primelor forme de comunităţi umane s-a numărat şi nevoia de siguranţă şi de ordine. De-a lungul timpului, conceptul de ordine şi siguranţă publică a fost analizat și abordat în diferite maniere, însă de fiecare dată a fost strâns asociat cu dreptul de poliţie al statului.
Statul, ca instuţie şi ca instrument principal de conducere şi coordonare a vieţii sociale a apărut în urmă cu mai bine de şase milenii. Menţinerea şi dezvoltarea statului ca entitate sociopolitică până la stadiul cunoscut în zilele noastre se bazează printre altele pe menţinerea ordinii şi siguranţei publice.

Conceptul de ordine şi siguranţă publică ar trebui înţeles în strânsă legătură cu eforturile societaţii de a păstra echilibrul social prin respectarea normelor sociale stabilite şi unanim acceptate, apărarea vieţii şi sănătăţii cetăţenilor, apărarea drepturilor şi libertăţilor sociale, a dreptului de proprietate şi a celorlalte valori sociale, unanim recunoscute într-un stat.
Se poate afirma, fără tăgadă ca ordinea şi siguranţa publică are o dualitate indisolubilă, în sensul că se prezintă concomitent sub forma unei stări de drept. Pentru păstrarea acestei dualităţi statul apelează în mod constant la sistemul legislativ autoimpus, la forţele de ordine publică şi la un ansamblu de mecanisme sociale şi administrative constituite în acest scop.

De fapt, se poate aprecia că menţinerea ordinii şi siguranţei publice, ca proritate a statului de drept presupune prevenirea şi combaterea faptelor de natură antisocială prin mijloacele şi metodele aflate la dispoziţia statului.
Pentru asigurarea acestui climat de ordine şi disciplină, de respectare a normelor sociale, sub diferite forme a fost promovat dreptul de poliţie al statului. Definirea şi originea noţiunii de poliţie a generat şi continuă să genereze dispute între diferiţi teoreticieni.

Potrivit unor autori, termenul de ,,poliţia” derivă din termenul grecesc ,,polis” care este folosit pentru a desemna conceptul de cetate sau oraş. O altă categorie de teoreticieni sunt de părere că termenul de ,,poliţia” este un derivat al cuvântului ,,politea” care desemnează activitatea de ordine care se desfăşoară într-un stat. În fine, exisă şi o a treia categorie de teoreticieni care sunt de părere că acest termen provine din cuvântul latin ,,politia” care desemnează modul de organizare politico-administrativă a unei societăţi.

Istoricul instituțiilor care au contribuit de-a lungul timpului la asigurarea ordinii publice
De-a lungul istoriei, diferitele comunităţi şi societăţi umane şi-au manifestat în mod constant nevoia de a-şi apăra membrii, regulile de convieţuire stabilite de comun acord cât şi proprietatea colectivă şi cea privată. Păstrarea ordinii şi liniştii în comunitate a fost preocupare de bază a comunitaţilor şi societaţilor umane indiferent de perioada istorică sau orânduire socială.
Indiferent de origini, cuvantul ca atare s-a impus în marea majoritate a limbilor lumii, fiind folosit pe scara largă. Activitatea aferentă păstrarii ordinii şi siguranţei publice în perioada antichităţii şi în perioada evului mediu, a fost în sarcina armatei, care, în afara atribuţiilor de apărare a teritoriului pe timp de război aveau dreptul şi obligaţia să efectuieze diferite activitaţi poliţieneşti, de menţinere a ordinii şi de restabilire a acesteia, în caz de nevoie. Reprezentativ în acest sens este cazul Imperiului Roman, care îşi folosea soldaţii în teritoriile ocupate pentru activitaţi poliţieneşti (patrulare, razii, înăbuşirea revoltelor etc.).
Şi pe teritoriul ţării noastre situaţia era similară. Astfel, pe teritoriul Munteniei ,,funcţia” de comandant al poliţiei era îndeplinită de marele spătar, care era de fapt şeful armatei. În Moldova această poziţie era ocupată de hatman, care era boierul desemnat de domnul Moldovei ca şef al oştirii şi implicit responsabil cu asigurarea ordinii publice în interior. În subordinea acestora se aflau mai muţi şefi militari pârcălabii (şefii administrativi, militari şi judecătoreşti ai unui judeţ), ispravnicii (şefi ai unor regiuni sau cetaţi), căpitanii de oraş, polcovnicii de poteră (comandanţi ai unor formaţiuni militare), zabcii (funcţionari militari care erau însărcinaţi cu strângerea birurilor şi taxelor) şi străjerii (paznici militari).
În secolul XVII, conducerea activităţilor poliţieneşti în Bucureşti şi Iaşi erau în competenţa unui ,,mare aga” care era comandantul general al infanteriei şi şeful poliţiei. Marele aga avea în coordonare ,,straji în mahalale şi boieri” – aceştea fiind echivalentul timpuriu al poliţiştilor de stradă, o închisoare specială şi un tribunal.

Apar şi primele forme de organizare poliţienească trecându-se treptat la delimitarea atribuţiilor poliţiei de atribuţiile armatei naţionale.

În secolul al XVIII-lea, în cele două ţări române – Ţara Românească şi Moldova, ordinea internă şi siguranţa publică erau asigurate de către două instituţii respectiv Agia şi Spătaria care aveau atribuţii poliţieneşti accentuate. Agia era o instituţie poliţienască însarcinată iniţial cu menţinerea ordinii publice în capitală, iar mai apoi în intreaga Ţară Românească. Spataria avea de asemenea atribuţii de natură poliţienească dar şi sarcini pe linia pazei şi getionării arsenalului domnesc.

Continuând evoluţia firească, forţele de menţinere a ordinii publice suferă o serie de modificări odată cu apariţia Regulamentului Organic al celor două principate romaneşti (Moldova şi Ţara Românească). Astfel, începând cu anul 1830, potrivit acestui act normativ care reorganizează din temelii cele două ţări române se înfiinţează formaţiuni armate cu atrubuţiuni pe linia pazei bunurilor şi a persoanelor.

Două decenii mai târziu apare un nou act normativ important pentru istoria poliţiei romane, respectiv ,,Legea pentru transformarea corpului slujitorilor în jandarmi„.

În anul 1866, potrivit unor acte normative administrative noi se înfiinţează ,,Garda Orăşenească„, care are atribuţiuni clare de pază a bunurilor şi cetaţenilor şi de „menţinere a bunei ordini şi a liniştii publice”. În urma intrării in vigoare a acestui act normativ apar aşa numiţii ,,sergenţi de oraş” care sunt practic poliţişti de ordine publică care aveau ca principală sarcină prevenirea si combaterea faptelor antisociale care aveau loc pe domneiul public.
O altă etapă importantă în istoria poliţiei romane o constituie perioada 1929-1949, care este marcată de apariţia Legii pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului şi de apariţia ,,corpului gardienilor publici„.

În perioada comunistă a existat ,,miliţia populară” ,,miliţia„, care pe lângă atribuţiuni pe linia asigurării ordinii şi liniştii publice avea şi atribuţiuni de menţinere a orănduirii sociale prin reprimarea opozanţilor regimului.
În anul 1994, conform Legii nr. 26/1993 şi a Hotărarii de Guvern nr. 518/1993, se reînfiinţează Corpul Gardienilor Publici, ca o instituţie publică prestatoare de servicii de pază şi ordine publică precum şi pentru transportul de bunuri şi valori.
Prin Legea nr. 371/2004, se înfiinţează Poliţia Comunitară în Romania.
Ulterior, publicarea în Monitorul Oficial a Legii nr. 155/2010 şi a Hotărarii Guvernului României nr. 1332/2010 a constituit baza legală pentru înfiinţarea Poliţiei Locale în România.

Pentru asigurarea echilibrului social care defineşte menţinerea oridinii şi siguranţei publice, statul trebuie să ia măsuri permanente de supraveghere a societaţii în ansamblul său şi să identifice mijloacele şi metodele cele mai eficiente de prevenire a faptelor antisociale, a tulburărilor şi convulsiilor sociale şi de prevenire a faptelor ce aduc atingere valorilor apărate prin lege. În cazul în care au loc astfel de evenimente ce perturbă echilibrul social, intervine dreptul de poliţie al statului care defineşte posibilitatea instituţiilor statului de a interveni, inclusiv prin folosirea unor mijloace şi metode coercitive (represive) pentru a înlătura factorii perturbători, pentru a restabili situaţia anterioară caracterizată prin echilibru şi normalitate. Mijloacele şi metodele coercitive folosite în aceste cazuri sunt strict prevăzute de legislaţia fiecarui stat iar folosirea acestora se face în situaţii exceptionale, în conformitate cu legea. Folosirea forţei este o măsură de excepţie care trebuie să înceteze de îndată ce situaţia care a generat folosirea acesteia a dispărut.

În lumea contemporană, există o mare varietate de forţe care au ca atribuţii menţinerea ordinii şi siguranţei publice, spre exemplu: poliţia, jandarmeria, poliţia de frontieră, poliţiile locale, serviciile de informaţii etc. Aparută relativ recent în România, poliţia locală se prezintă sub forma unei instituţii cu o funcţie socială accentuată având o puternică calitate de serviciu public aflat în slujba cetaţeanului. Unul din motivele importante ale apariţiei poliţiei locale în România a fost acela de apropriere a forţelor de menţinere a ordinii si siguranţei publice de cetăţean şi de societatea civilă, de câştigare a simpatiei şi încrederii cetaţeanului, care în mod cotidian se confruntă cu situaţii care reclamă intervenţia forţelor de ordine pentru restabilirea ordinii sociale sau solicită protecţie în faţa valului de criminalitate cu care sa confruntat ţara noastră după decembrie 1989.
În condiţiile în care globalizarea şi ştergerea frontierelor dintre statele lumii este tot mai accentuată, a fost nevoie ca forţele de menţinere a ordinii şi siguranţei publice să evolueze, să apară noi structuri care să prevină şi să combată criminalitatea şi riscurile la adresa ordinii şi siguranţei publice din secolul XXI.

Poliţia locală este un serviciu public de interes local, care a apărut în scopul asigurării ordinii şi siguranţei publice respectarea prevederilor legale privind circulaţia pe drumurile publice, asigurării pazei şi protecţiei obiectivelor de interes local, respectării legislaţiei în domeniul urbanismului şi disciplinei în construcţii, protecţia mediului, comerţului şi a altor norme de interes local stabilit prin legi şi acte administrative.
Poliţia locală din România cooperează activ cu alte forţe de menţinere a ordinii şi siguranţei publice în baza legislaţiei în vigoare – poliţia română, jandarmeria, poliţia de frontieră, serviciile secrete, parchetele şi instanţele de judecată şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale.