Interceptarea și legitimarea

 

  1. Interceptarea persoanelor
    Interceptarea este o măsură poliţienească preventivă ce presupune solicitarea adresată unei persoane de a înceta o activitate în curs de desfăşurare în scopul clarificării unei situaţii ivite.

Poliţistul ia măsura interceptării în următoarele situaţii:
împotriva persoanelor care încalcă dispoziţiile legale;
împotriva persoanelor despre care există indicii temeinice că pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
împotriva persoanelor suspecte (persoane care după comportament, bagaje, îmbrăcăminte, locul unde se află sau ora depistării, creează suspiciuni în rândul poliţiştilor aflaţi în misiune);
faţă de persoanele care pot da lămuriri în legătură cu fapte sau alte aspecte care prezintă interes pentru rezolvarea sarcinilor de serviciu de către poliţişti.

Procedura interceptării persoanelor:
a) stabilirea unui set unitar de reguli pentru reglementarea interceptării de către poliţişti a persoanelor în condiţiile prevăzute de lege;
b) stabilirea responsabilităţilor privind întocmirea documentelor aferente acestor activităţi.
Procedura se aplică de către agenţii poliției și ofițerii și agenții Poliţiei Române subofiteri si ofiterii Jandarmeriei Romane etc.

1. Descrierea procedurii:

  1. Interceptarea este o măsură poliţienească ce presupune solicitarea adresată unei persoane de a înceta o activitate în curs de desfăşurare, în scopul clarificării unei situaţii ivite.

  2. Măsura interceptării se ia în următoarele situaţii:
    a) împotriva persoanelor care încalcă dispoziţiile legale;
    b) împotriva persoanelor despre care există indicii temeinice că pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
    c) împotriva persoanelor suspecte (persoane care după comportament, bagaje, îmbrăcăminte, locul unde se află sau ora depistării, creează suspiciuni în rândul poliţiştilor aflaţi în misiune);
    d) faţă de persoanele care pot da lămuriri în legătură cu fapte sau alte aspecte care prezintă interes pentru rezolvarea sarcinilor de serviciu de către poliţişti;

  3. Se solicită persoanei în cauză, de la o distanţă convenabilă, pe un ton ferm, convingător, să se oprească (înceteze) folosind formula „Bună ziua, sunt (gradul, numele şi prenumele) de la (unitatea de poliţie) – „Vă rog să vă opriţi (să încetaţi)!”.
    Dacă este nevoie, poliţistul  se legitimează, păstrând o distanţă care să îi permită să acţioneze în siguranţă.

  4. Se acţionează ferm, dar cu tact, explicând persoanei motivul opririi, indicând în continuare activitatea care urmează a se desfăşura (prezentarea actului de identitate, a bagajelor pentru control etc.).

  5. Pe timpul discuţiilor, persoana este supravegheată cu atenţie, poliţistul fiind pregătit să acţioneze pentru autoapărare sau pentru prinderea acesteia.

  6. Dacă activitatea este desfăşurată în echipă, partenerul se postează în poziţie laterală, puţin în spatele persoanei interceptate (poziţia acestuia va fi condiţionată şi de existenţa sau inexistenţa unor obstacole naturale aflate în imediata apropiere a persoanei oprite: clădiri, ziduri sau garduri înalte etc., situaţie în care acesta va sta în partea opusă unor astfel de obstacole).
    Partenerul intervine cu promptitudine în situaţia în care persoana oprită se manifestă violent sau încearcă să fugă. El va fi atent şi la ceea ce se întâmplă în zona adiacentă pentru a preveni şi riposta contra unui eventual atac prin surprindere.

  7. Se evită, pe cât posibil, interceptarea persoanei pe partea carosabilă a arterelor rutiere (dacă aceasta nu poate fi evitată, se scoate persoana imediat în afara acesteia), în locuri întunecoase sau accidentate, în zonele cu trafic intens de persoane sau în mijlocul grupurilor (mulţimii), iar în caz de absolută necesitate persoana este condusă imediat într-un loc mai sigur, propice pentru desfăşurarea activităţilor următoare.

  8. Persoana oprită este atent supravegheată, păstrându-se tot timpul distanţa de siguranţă (2-3 paşi), iar poliţistul având mijloacele din dotare pregătite pentru a fi folosite, dacă situaţia o impune.
    De reţinut pe timpul interceptării:
    Măsura interceptării, din câte se poate constata din cele de mai sus este în aparenţă una foarte simplă. De modul în care este însă dusă la îndeplinire depind toate celelalte măsuri pe care trebuie luate în continuare (legitimare, control corporal sau al bagajelor, conducere la sediul poliției). Polițistul trebuie să fie politicos dar ferm, să comunice în permanenţă cu cel interceptat, observându-i în permanenţă comportamentul.

Fiind în echipă cu un alt poliţist şi cu persoana interceptată, trebuie folosite două tipuri de comportament:
A. Între poliţişti:
– să păstreze partenerul tot timpul în câmpul vizual;
– mesajele către partener trebuie să fie clare, concise, fără neînţelegeri;
– dacă nu comunică verbal, trebuie folosit un cod al semnelor stabilit şi cunoscut dinainte;
– pe cât posibil să se evite ca suspectul să înţeleagă mesajele pe care le schimbă polițiștii între ei sau să audă ceea ce comunică dispecerul unităţii.
B. În raport cu suspectul:
– trebuie păstrată o prezenţă care să impună respect. Aceasta poate fi descrisă ca acel grad de încredere de sine, câştigat prin îndelungi antrenamente, disciplină mentală şi experienţă;
– scopul polițistului este acela de a ţine suspectul sub control prin tehnici verbale şi nu prin forţa fizică;
– trebuie păstrată distanța corespunzătoare pentru ca polițistul să nu poată fi lovit, să fie cu riscuri minime;
– întrebările și solicitările puse suspectului trebuie să fie clare şi concise;
– nu se va folosi un limbaj provocator;
– menirea polițistului este să dezamorseze conflicte sau situaţii violente şi nu să le provoace;
– tonul vocii trebuie să reflecte hotărârea polițistului de a duce misiunea pe care o are la bun sfârşit;
– prin tot ceea ce face, polițistul trebuie să demonstreze clar că nu poate fi păcălit, minţit sau convins să renunţe;
– polițistul nu trebuie să-i dea persoanei motive şi ocazia să fugă, ci va proceda în aşa fel încât să elimine orice posibilitate de a o face;
– dacă persoana interceptată devine violentă fizic, „nu i se va da motive să atace, ci multe motive să nu o facă”.

Acele motive de a nu ataca nu sunt reprezentate doar de faptul că polițistul încearcă să-l calmeze, sau să deescaladeze situaţia. Ele includ şi simplul fapt că vă atacă, va pierde. Acest lucru, persoană violentă trebuie să-l înţeleagă din atitudinea polițiștilor , din simplul fapt că îi percepe hotărâţi, decişi să nu-l lase să atace sau să scape.
Când poliţistul are de-a face cu o persoană violentă, capacitatea acestuia de a zădărnici acţiunea violentă este o parte esenţială a abilităţilor acestuia de a deescalada.

Aceasta este o strategie care asigură poliţistului siguranţa sa atunci când o foloseşte. Componente de bază ale deescaladării unei situaţii violente sunt atât hotărârea de a folosi forţa fizică sau mijloacele din dotarea poliţistului (doar dacă este absolut necesar), cât şi capacitatea a le face în mod efectiv. Capacitatea poliţistului de a răspunde (reacţiona) nu este doar un factor de ajutor în deescaladarea situaţiei violente ci şi un factor de reţinere pentru cel violent de a-şi continua acţiunea. Capacitatea de a-l convinge să nu atace, se bazează şi pe faptul că nu-i va da posibilitatea să obţină sau să ajungă la ceea ce are nevoie să atace (arme albe, de foc, arme conjuncturale).
Având de-a face cu o asemenea persoană, folosirea forţei fizice sau a mijloacelor din dotarea poliţistului nu este ultima opţiune a acestuia, deoarece persoana în cauză a ales violenţa ca primă soluţie.

Desigur că poliţistul trebuie să prefere variantele comunicării, negocierii, detensionării situaţiei dar el trebuie să fie pregătit permanent şi pentru alte opţiuni, cum ar fi de exemplu tentativa de fugă a persoanei interceptate.
În asemenea situaţii violente, deescaladarea nu înseamnă neapărat intimidarea persoanei până la supunere totală. Poate să însemne convingerea acesteia pentru a alege o a doua variantă sau chiar o a treia dar principala metodă trebuie să rămână comunicarea dintre cele două părţi. O bună metodă folosită de poliţiştii în scopul de a-l „convinge” pe cel violent să renunţe la acţiunile sale este simpla solicitare, prin staţia de emisie-recepţie sau telefonic, a sprijinului altor echipaje din teren, indicându-le acestora locaţia în care se află suspectul, semnalmentele acestuia şi modul de manifestare. Solicitarea sprijinului trebuie făcută cu voce suficient de puternică pentru a fi auzită şi de suspect.

De asemenea, este foarte important ca poliţistul să nu-l provoace pe suspect sub nicio formă să nu-l insulte dar nici să ignore ceea ce se întâmplă şi să lase ca lucrurile să se rezolve de la sine. Poliţistul trebuie să fie ferm, stăpân pe sine şi capabil să-şi ducă misiunea la bun sfârşit cu intervenţia poliţienească cu riscuri minime.
Pentru ca poliţistul să poată deescalada situaţia, trebuie să înţeleagă de ce devine acea persoană violentă? În primul rând, aceasta vrea ceva! Ceva ce crede că poate obţine devenind violent (ex. recunoaşterea din partea poliţistului , că el nu a comis nimic, că este nevinovat; încercarea de a-l determina pe poliţistul să renunţe la a-l prinde şi reţine, acesta ştiind că în cele din urmă va ajunge la închisoare; pur şi simplu dorinţa şi refuzul categoric al persoanei de-a nu avea de-a face cu poliţia, considerând că aceştia nu sunt abilitaţi să-i rezolve situaţia; câştigarea „simpatiei” publicului şi încercarea de a-l convinge pe acesta că el este nevinovat şi poliţia acţionează „abuziv”…), ori poliţistul trebuie să-l convingă că nu poate obţine ceea ce vrea prin violenţă, dar dacă vrea cu adevărat acel lucru trebuie să o facă prin alte mijloace paşnice. Comunicarea dintre poliţistul local şi cel violent devine esenţială în acest caz, poliţistul local trebuie să-i prezinte persoanei în cauză posibilităţile prin care poate să-şi atingă scopul propus dar şi să-i prezinte consecinţele posibile ale acţiunii sale violente (riscul de a fi rănit ca urmare a ripostei poliţistului local, de a-l ultragia pe poliţistul local sau de a-i cauza acestuia vătămări corporale, de a fi sancţionat pentru acte de tulburare a ordinii şi liniştii publice…).

2. Legitimarea și stabilirea identității persoanei
Legitimarea şi stabilirea identităţii unei persoane reprezintă măsuri poliţienești cu caracter preventiv ce constau în solicitarea şi verificarea actului de identitate sau a altor documente de legitimare, pentru a i se cunoaşte datele de stare civilă, cetăţenia, domiciliul ori reşedinţa.

Dreptul poliţiştilor de a legitima precum şi categoriile de persoane care pot fi identificate prin legitimare de către aceştia rezultă din prevederile legii privind organizarea şi funcţionarea poliției. În conformitate cu prevederile legii, poliţiştii au dreptul să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor:
a) care încalcă dispoziţiile legale;
b) despre care există indicii că pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
Conform Procedurii IGPR, poliţistul ia măsura legitimării atunci când:
a) persoanele încalcă dispoziţiile legale;
b) există indicii temeinice că persoanele pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
c) persoanele sunt suspecte (după comportament, bagaje, îmbrăcăminte, locul unde se află, creează suspiciuni în rândul poliţiştilor aflaţi în misiune);
d) persoanele pot da lămuriri în legătură cu fapte sau alte aspecte care prezintă interes pentru rezolvarea sarcinilor de serviciu de către poliţişti;
e) persoana solicită intrarea într-un perimetru legal restricţionat.
f) persoana legitimată este folosită ca martor asistent în procesul penal.
Indiciile după care poliţistul apreciază că o persoană pregăteşte sau a comis o faptă ilegală sunt cele referitoare la modul de comportare, împrejurările şi condiţiile în care aceasta este găsită.

De regulă, astfel de persoane sunt considerate de către poliţişti ca fiind suspecte, urmând ca prin stabilirea identităţii şi prin verificare să le fie clarificată situaţia.

Din categoria persoanelor suspecte pot face parte:
– persoanele care încearcă să evite întâlnirea cu poliţistul;
– persoanele care încearcă să ascundă diferite obiecte;
– cele care încearcă să fugă ori să abandoneze bagajele pe care le transportă;
– persoanele prezente pe stradă la ore târzii sau în locuri dosnice;
– cele care dau răspunsuri inexacte la întrebările puse de poliţistul;
– cele care ies din clădiri cu multă precauţie, în special pe scara de serviciu sau pe ieşirile laterale;
– persoanele care au o înfăţişare dubioasă sau un mers anormal, nenatural, indicând faptul că transportă lucruri ascunse sub îmbrăcăminte;
– cele precar sau sumar îmbrăcate, dar care duc bagaje luxoase şi grele;
– cele care au o înfăţişare neobişnuită: sunt roşii la faţă, transpirate, au priviri nervoase, comportament neliniştit, poartă haine nepotrivite pentru anotimpul respectiv;
– cele care au un comportament nefiresc: privesc des înapoi pentru a vedea dacă sunt urmărite, se plimbă des prin faţa unei anumite clădiri, cară haine care aparţin sexului opus etc.
În activitatea practică, poliţiştii pot lua măsura legitimării şi faţă de alte persoane, a căror identitate este necesară exercitării sarcinilor profesionale.

Din categoria persoanelor a căror identitate este necesară poliţiştilor pentru rezolvarea unor atribuţii de serviciu, exemplificăm:
– persoanele ascultate ca reclamanţi, martori, învinuiţi, inculpaţi;
– persoanele găsite la faţa locului cu ocazia: efectuării de percheziţii domiciliare, razii, acţiuni, controale, cercetării la faţa locului, executării mandatelor de aducere, de executare a pedepsei etc.

2.1. Proceduri de identificare folosite de către poliţistul în stabilirea identităţii unei persoane
În vederea legitimării şi stabilirii identităţii persoanelor, poliţiştii pot folosi unul din următoarele procedee:
a) verificarea actelor de identitate ale persoanelor (actele de identitate cu care se legitimează cetăţenii români şi străini au fost prezentate la secţiunea privind actele de identitate);
b) verificarea altui document emis de instituții sau autorități publice (legitimaţia de serviciu, permis de conducere, permisul de armă, livretul militar, carnetul de student etc.), prevăzute cu fotografie de dată recentă;
c) stabilirea identității unei persoane cu ajutorul altor cetăţeni care pot furniza informații despre identitatea acesteia. În acest scop vor fi purtate discuţii cu cei care însoţesc persoana care urmează să fie identificată, cu alţi cetăţeni care o cunosc (vecini, colegi de muncă etc.), după ce, în prealabil, cetăţeanul respectiv a fost chestionat asupra datelor de identitate, pentru a le putea compara cu datele obţinute în urma discuţiei cu ceilalţi.
d) efectuarea de verificări în evidenţele/bazele de date ce pot fi accesate de către Poliţia Română.
Persoana este condusă la sediul poliţiei, unde pe baza datelor declarate de aceasta, în scris, vor fi efectuate verificări în evidenţele serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor (la evidenţa populaţiei, evidenţa conducătorilor auto, evidenţa deţinătorilor de paşapoarte), la evidenţa operativă, evidenţa deţinătorilor de arme, a persoanelor date în urmărire etc., după caz.
În cazul în care există suspiciuni cu privire la autenticitatea actului prezentat, vor fi efectuate verificări în teren, precum şi la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor, folosindu-se toate mijloacele, inclusiv elementele portretului vorbit (compararea fotografiei din actul prezentat cu cea existentă în evidenţa serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, pe baza descrierii fizionomiei celui în cauză). Dacă e nevoie, i se va cere persoanei să-şi realizeze semnătura, pentru a o confrunta cu cea din actul de identitate prezentat.

2.2. Reguli de tactică poliţienească folosită la legitimarea şi stabilirea identităţii unei persoane
Pe timpul efectuării legitimării şi al stabilirii identităţii persoanelor, poliţistul trebuie să respecte următoarele reguli:
1) interceptează persoana;
2) solicită actul de identitate folosindu-se formula: „Bună ziua, (Seara)! Vă rog să vă opriți. Sunt agentul de poliție ………..de la Poliția ……Vă rog să prezentați actul de identitate” (prezentând şi legitimaţia de serviciu dacă este cazul şi având grijă ca aceasta să nu-i fie smulsă din mână);
3) când legitimarea se efectuează de către doi poliţişti, şeful echipei verifică actul de identitate, iar partenerul supraveghează comportarea celui legitimat, postându-se la 2-3 paşi de acesta, către înapoi şi lateral. După caz, poliţistul care supraveghează persoana legitimată va avea pregătite mijloacele din dotare pentru intervenţie;
4) actul de identitate trebuie ţinut la o înălţime corespunzătoare, care să permită atât supravegherea permanentă şi atentă a comportării persoanei, cât şi verificarea şi citirea conţinutului acestuia;
5) întrebările cu privire la datele de identitate ale persoanei trebuie puse într-o altă ordine decât cea în care sunt trecute în act (urmărindu-se concordanţa dintre răspunsurile primite şi datele înscrise în documentul prezentat), totodată punându-i-se întrebări şi cu privire la locul de unde vine şi unde se duce, precum şi cu privire la justificarea prezenţei sale în acel loc;
Cu ocazia controlului actelor de identitate poliţiştii verifică:
– dacă actul de identitate prezentat pentru control este emis de organul competent;
– dacă actul prezentat (buletinul de identitate) corespunde ca formă şi conţinut, este completat corect, are timbru sec, este ştampilat, semnat, are toate filele şi dacă acestea au aceeaşi serie şi număr, dacă hârtia este filigranată;
– dacă actul de identitate aparţine sau nu persoanei, în sensul că fotografia din act corespunde cu fizionomia posesorului, şi dacă datele de stare civilă din act corespund cu cele declarate de persoana în cauză. Acestui aspect trebuie să i se acorde o importanţă deosebită, întrucât în activitatea practică se întâlnesc frecvent situaţii în care infractorii folosesc acte de identitate furate ori găsite şi comit infracţiuni timp îndelungat, sub identitate falsă;
– dacă actul de identitate are expirat termenul de valabilitate pentru care a fost eliberat;
– dacă prezintă urme de falsificare, are ştersături, modificări, corecturi, adăugiri ori conţine menţiuni nepermise, scrise ori ştampilate sau este deteriorat;
6) în cazul legitimării unui grup de persoane, acestea vor fi aşezate în linie, unul dintre poliţişti va strânge actele de la fiecare, iar partenerul va supraveghea comportamentul celor legitimaţi;
7) În situația în care actul de identitate verificat este în regulă și față de persoana legitimată nu se impune luarea unei măsuri legale, polițistul îi restituie actul, salută și își continuă serviciul;
8) Dacă persoana legitimată nu are asupra sa documente de identitate dar furnizează datele personale, polițistul le verifică în bazele de date și după caz, ia măsurile legale;
9) Polițistul evită, pe cât posibil, legitimarea în locuri aglomerate, unde această măsură nu poate fi efectuată în bune condiţii din cauza curiozităţii persoanelor din jur ori a intervenţiei nedorite a unora dintre acestea sau în locuri întunecoase. În cazuri deosebite, când situaţia nu suferă amânare, legitimarea se execută şi în aceste locuri;
10) Dacă persoana refuză să se legitimeze sau să prezinte date privind identitatea, poliţistul îi aduce la cunoştinţă că, dacă are actul de identitate asupra sa şi refuză să-l prezinte, fapta sa constituie contravenţie, conform prevederilor legii pentru
sancţionarea faptelor de încălcare a ordinii şi a liniştii publice, şi se sancţionează cu amendă contravenţională.
11) Dacă persoana refuză în continuare să prezinte actul de identitate, i se va efectua controlul corporal şi al îmbrăcămintei,cu respectarea prevederilor legale în vigoare, iar în situaţia în care actul este găsit, după stabilirea identităţii i se va aplica sancţiunea contravenţională.
12) În cazul în care în urma efectuării controlului corporal şi al îmbrăcămintei actul de identitate nu se găseşte asupra persoanei și nu se poate stabili în niciun fel identitatea acesteia, polițistul va proceda la conducerea persoanei la sediul poliţiei, cu respectarea prevederilor legale în vigoare pentru a i se stabili identitatea prin verificări în evidenţele poliţiei.
Verificarea situației persoanei și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă, polițistul încercând să stabilească identitatea prin celelalte procedee de identificare (IMAGETRAK, AFIS 2000 etc.).
13) În cazul conducerii persoanei la sediul poliției pentru stabilirea identității acesteia, polițistul întocmește un proces-verbal de identificare.
14) Legitimarea se execută numai în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, iar datele cu caracter personal obținute sunt ulterior prelucrate numai cu respectarea prevederilor legii privind protecţia datelor cu caracter personal.
15) Dacă măsura legitimării este executată asupra unui cetățean străin, față de care există suspiciuni cu privire la legalitatea intrării și șederii pe teritoriul României, polițistul solicită sprijinul structurilor din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări.
16) Polițistul trebuie să fie în măsură ca la ieșirea din serviciu să menționeze în raport datele de identitate ale persoanelor legitimate și măsurile dispuse.
Legitimarea şi stabilirea identităţii persoanelor sunt măsuri care, dacă se execută cu simţ de răspundere şi cu respectarea tuturor regulilor tactice învăţate, pot duce la obţinerea unor rezultate pozitive, cum ar fi:
– identificarea unor persoane urmărite, a infractorilor voiajori, a dezertorilor, a persoanelor care au interdicţii judecătoreşti de a se afla în anumite localităţi ori de a le părăsi;
– constatarea unor nereguli la regimul evidenţei populaţiei şi al actelor de identitate.
Deşi măsura legitimării este în aparenţă simplă, nerespectarea regulilor tactice de efectuare a acesteia poate avea consecinţe dintre cele mai grave, cum ar fi:
– ultragierea poliţistului ;
– dispariţia unor elemente infractoare periculoase;
– neidentificarea celor care prezintă acte falsificate sau care nu le aparţin;
– întocmirea unor acte de constatare pe baza documentelor false prezentate la legitimare etc.

Recomandări:
Pe lângă regulile tactice prezentate mai sus din munca de teren a poliţistului voi prezenta câteva sfaturi practice de care trebuie să se ţină cont şi care evident sunt menite a asigura reuşita în activitatea de legitimare a persoanei:

  • după interceptarea persoanei, aceasta trebuie poziţionată astfel încât aceasta să aibă soarele în faţă (pe lângă faptul că polițistul o va putea vedea mai uşor, soarele nu îl va „orbi”). Iar pe timp de noapte, persoana va fi poziţionată cu faţa înspre sursa de lumină. Dacă bate vântul, trebuie făcut în așa fel încât cel interceptat să aibă vântul în faţă;
  • să nu se permită niciodată ca, pe timpul discuţiilor, persoana interceptată să aibă mâinile în buzunare. Pe lângă faptul că este un aspect al comportamentului ce ţine de bună creştere, persoana în cauză ar putea scoate din buzunare foarte uşor un cuţit sau orice alt obiect cu care ar putea ataca;
  • i se va explica persoanei interceptate motivul pentru care a fost oprită şi ceea ce urmează să se desfăşoare;
  • când se interceptează o persoană pentru legitimare, trebuie să se adopte o poziţie naturală, firească, ca şi într-o conversaţie normală cu orice persoană, fără să se scape niciun moment din vedere comportamentul persoanei;
  • se va încerca să se poarte o discuţie permanentă cu persoana interceptată, pauzele lungi între întrebări dau de cele mai multe ori un sentiment de nestăpânire de sine;
  • nu trebuie ca prin postură şi gesturi să provoace sau să sfideze în vreun fel pe cel din faţă. Pe timpul discuţiilor pe care le poartă cu persoana în cauză, polițistul să conştientizeze că el este cel care controlează situaţia, astfel că toate întrebările pe care le adresează trebuie să fie politicoase, la obiect iar gesturile să fie prietenoase. Din tonul vocii folosit trebuie să reiasă că activitatea desfăşurată nu este de rutină ci una serioasă, impusă de munca specifică a poliţistului ;
  • polițistul să fie vigilent şi să observe orice semn de pericol ce poate veni de la persoana din faţă sau din împrejurimi;
  • orice semn de agitaţie din partea celui legitimat (priviri scurte în toate direcţiile, stări de nervozitate, grabă etc.) sunt semne că ceva este în neregulă sau că persoana va încerca eventual să fugă de la faţa locului;
  • dacă pe timpul unei legitimări, persoana nu poate să prezinte un act de identitate, dar există motive suspectare, că intenţionează să mintă în legătură cu identitatea sa sau să ofere date de identificare false, polițistul va asigura persoana legitimată că îi se va cere date de stare civilă în mod aleator. Din moment ce polițistul s-a convins că cel din faţă a minţit, este indicat să fie condus la unitatea de poliţie, pentru verificări şi cercetări suplimentare, cel în cauză poate fi un urmărit ori un infractor periculos;
  • a nu se uita că mulţi infractori periculoşi nu poartă asupra lor acte de identitate, tocmai pentru că şi-au însuşit pe din afară datele de stare civilă ale rudelor, prietenilor care nu au avut de-a face cu poliţia sau pur şi simplu datele unei alte persoane necunoscute, care şi-a pierdut actul de identitate sau i-a fost furat, astfel că atunci când sunt legitimaţi, pentru poliţistul este destul de dificil să stabilească adevărata identitate a celui din faţa sa, deşi datele oferite de acesta sunt în aparenţă reale sau sunt confirmate de către dispecerul unităţii, atunci când verifică persoana;
  • dacă persoana care înmânează actul de identitate, se preface că îl „scapă”, nu se va cădea în capcana de a se apleca să-l ridice Fie în acest interval de timp va fugi fie vă va putea lovi ori să încerce în acest fel chiar să-l umilească pe polițistul, mai ales dacă se află într-un grup de persoane. De aceea, i se va solicita actul de identitate, folosind un ton ferm;
  • nu se vor tutui persoanele care cu care polițistul are de-a face pe timpul serviciului: tutuirea poate fi pe bună dreptate interpretată ca fiind o familiaritate deplasată. Adesea, tutuirea le indispune pe persoanele oneste şi îi face pe delincvenţi să se simtă în largul lor, ceea ce reprezintă contrariul efectului căutat.